Ceaiul tribut (Gong Cha)

În conformitate cu cronica Hua Yang Guo Zhi, scrisă de Chang Qu, în jurul secolului IV e.n. locuitorii din statele Bashu ofereau ceai ca tribut curţii imperiale, încă de înainte de anul 1000 î.e.n. La început a fost ceva voluntar însă treptat a devenit obligatoriu. Sistemul Gong Cha a fost mai bine organizat începând cu anul 700 e.n. în timpul dinastiei Tang. Oficiali guvernamentali au fost trimişi în tot imperiul pentru a verifica producţia de ceai, impunându-se în acelaşi timp standarde calitative.

Ceaiul tribut era cules şi pregătit în aceeaşi zi iar o astfel de fermă imperială putea avea până la 10000 de angajaţi în mijlocul sezonului.  Sistemul Gong Cha a rămas funcţional până în timpul ultimei dinastii (Qing 1644-1911), când împăratul se putea bucura de cele mai bune ceaiuri din China.

Chiar şi în zilele noastre unele ceaiuri chinezeşti sunt foste Gong Cha, ele dominând exportul de ceai. În postările mele viitoare voi menţiona ce fel de ceai a fost, pe vremuri, inclus în lista ceaiurilor imperiale.

Însă atenţie, dacă un anumit tip de ceai era Gong Cha asta nu înseamnă că ce avem noi în plic este la aceleaşi standarde de calitate ca atunci! Reclama este sufletul comerţului şi de aceea cuvintele "Gong Cha" se află cam pe toate pachetele de ceai :)

Ceaiul „Fântâna dragonului” – Longjing

Împăratul Qianlong

Se spune că odată, împăratul Qianlong (1711-1799) din dinastia Qing, a vizitat templul Hu Gong de la poalele muntelui Shi Feng Shan (Vârful Leului) unde i s-a oferit o cupă de ceai Longjing. Impresionat de gustul său deosebit, împăratul a oferit celor optsprezece tufe de ceai aflate în faţa acestui templu, rangul de ceai imperial, el fiind inclus de atunci înainte pe lista ceaiurilor demne de a fi oferite ca tribut curţii imperiale (Gong Cha). Aceste tufe există şi acum iar ceaiul produs din frunzele lor este cotat per gram, la bursă, mai mult decât aurul.

Mai există şi o altă legendă care îl leagă pe împăratul Qianlong de ceaiul Longjing. Se spune că în timp ce vizita templul şi impresionat fiind de mişcările armonioase ale fetelor care culegeau ceaiul respectiv a decis să-l guste el însuşi. În timp ce culegea câteva frunze a primit vestea că trebuia să se întoarcă urgent la Beijing, deoarece mama lui, împărăteasa Dowager, era grav bolnavă. Nedorind să abandoneze frunzele culese, le-a pus în mânecile hainelor şi le-a ţinut acolo tot drumul. După ce s-a înfăţişat înaintea mamei sale, aceasta a simţit mirosul deosebit al frunzelor de ceai şi i-a cerut să le pregătească pentru ea. Se spune că forma frunzelor de ceai Longjing arată exact ca şi cum ar fi fost presate în mânecă. Eu însumi găsesc foarte frumoasă forma lor alungită şi aspectul cerat sau parcă uns cu un strat subţire de unt.